Război și anarhiști: perspective anti-autoritare din Ucraina
Prezentăm acest articol realizat de anarhiști din Ucraina pentru a oferi un context pentru modul în care unii participanți la mișcările sociale din această țară văd evenimentele dificile care au avut loc în ultimii nouă ani. Credem că este important ca oamenii de pretutindeni să se confrunte cu evenimentele descrise mai jos și cu întrebările pe care le ridică aceste evoluții. Acest text trebuie citit în contextul celorlalte perspective pe care le-am publicat din Ucraina și Rusia. ***
Acest text a fost compus împreună de mai multe persoane active în grupuri anti-autoritare din Ucraina. Nu reprezentăm o singură organizație, dar ne-am reunit pentru a scrie acest text și a ne pregăti de un posibil război.
Pe lângă noi, textul a fost editat de mai mult de zece persoane, inclusiv participanți la evenimentele descrise în text, jurnaliști care au verificat exactitatea afirmațiilor noastre și persoane anarhiste din Rusia, Belarus și Europa. Am primit multe corecturi și lămuriri pentru a scrie un text cât mai obiectiv posibil.
Dacă izbucnește războiul, nu știm dacă mișcarea anti-autoritară va supraviețui, dar vom încerca să facem acest lucru posibil. Între timp, acest text este o încercare de a lăsa în mediul online experiența pe care am acumulat-o.
În acest moment, lumea discută activ despre un posibil război între Rusia și Ucraina. Trebuie să clarificăm că războiul dintre Rusia și Ucraina a început încă din 2014.
Dar mai întâi contextul.
cdn.crimethinc.com/assets/articles/2022/02/15/1.jpg
Protestele Maidan din Kiev
În 2013, în Ucraina a început proteste în masă, declanșate de Berkut (forțele speciale ale poliției), când au bătut studenți protestatari nemulțumiți de refuzul președintelui de atunci, Viktor Ianukovici, de a semna acordul de asociere cu Uniunea Europeană. Această agresiune a funcționat ca un apel la acțiune pentru multe sectoare ale societății. Devenise clar pentru toată lumea că Ianukovici întrecuse limita. Protestele au dus în cele din urmă la fuga președintelui.
În Ucraina, aceste evenimente sunt numite „Revoluția demnității”. Guvernul rus îl prezintă ca pe o lovitură de stat nazistă, un proiect al Departamentului de Stat al SUA și așa mai departe. Protestatarii înșiși erau o mulțime pestriță: activiști de extremă dreaptă cu simbolurile lor, lideri liberali care vorbeau despre valorile europene și integrarea europeană, ucraineni de rând care au ieșit împotriva guvernului, câțiva stângiști. În timp ce sentimentele anti-oligarhice erau dominante în rândul protestatarilor, oligarhilor cărora nu le-a plăcut de Ianukovici au finanțat protestul pentru că acesta, împreună cu apropiații săi, au încercat să monopolizeze marile afaceri în timpul mandatului său. Adică, pentru alți oligarhi, protestul a reprezentat o șansă de a-și salva afacerile. De asemenea, mulți reprezentanți ai întreprinderilor mici și mijlocii au participat la protest, deoarece oamenii lui Ianukovici nu le-au permis să lucreze liber, cerându-le bani. Oamenii de rând au fost nemulțumiți de nivelul ridicat de corupție și de conduita arbitrară a poliției. Naţionaliştii care s-au opus lui Ianukovici pe motiv că este un politician pro-rus s-au reafirmat semnificativ. Expatriații bieloruși și ruși s-au alăturat protestelor, percepându-l pe Ianukovici drept un prieten al dictatorilor bieloruși și ruși, Alexandru Lukașenko și Vladimir Putin.
Dacă ați văzut videoclipuri de la mitingul de la Maidan, poate ați observat că gradul de violență a fost ridicat; protestatarii nu au avut unde să se retragă, așa că au fost nevoiți să lupte până la capăt. Berkut a înfășurat cuie în jurul grenadelor care, după explozie, au lăsat răni multiple, lovind oamenii în ochi; de aceea au fost foarte mulți răniți. În etapele finale ale conflictului, forțele de securitate au folosit arme militare, ucigând 106 protestatari.
Ca răspuns, protestatarii au produs grenade și explozibili DIY și au adus arme de foc la Maidan. Fabricarea cocktail-urilor Molotov ducea cu gândul la mici divizii.
cdn.crimethinc.com/assets/articles/2022/02/15/2.jpg
În protestele de la Maidan din 2014, autoritățile au folosit mercenari (titușki), le-au dat arme, i-au coordonat și au încercat să-i folosească ca forță loială organizată. Au fost lupte cu ei care au implicat bâte, ciocane și cuțite.
Spre deosebire de opinia conform căreia Maidanul a fost o „manipulare de către UE și NATO”, susținătorii integrării europene au cerut un protest pașnic, considerându-i, în derâdere, pe protestatarii militanți drept marionete. UE și Statele Unite au criticat ocuparea clădirilor guvernamentale. Într-adevăr, forțele și organizațiile „pro-occidentale” au participat la protest, dar nu au controlat tot protest. Diferite forțe politice, inclusiv extrema dreaptă, au intervenit activ în mișcare și au încercat să-i dicteze agenda. S-au mobilizat rapid și au devenit o forță organizatorică datorită faptului că au creat primele detașamente de luptă și i-au invitat pe toți să li se alăture, antrenându-i și direcționându-i.
Cu toate acestea, niciuna dintre forțe nu a fost absolut dominantă. Tendința principală a fost una de mobilizare protestatară spontană îndreptată împotriva regimului corupt și nepopular al lui Ianukovici. Poate că Maidanul poate fi clasificat drept una dintre multele „revoluții furate”. Sacrificiile și eforturile a zeci de mii de oameni au fost uzurpate de o mână de politicieni care și-au clădit drumul spre putere și control asupra economiei.
Rolul anarhiștilor în protestele din 2014
În ciuda faptului că anarhiștii din Ucraina au o istorie lungă, în timpul conducerii lui Stalin, toți cei care aveau legătură cu anarhiștii în orice fel au fost reprimați, iar mișcarea s-a stins și, în consecință, transferul de experiență revoluționară a încetat. Mișcarea a început să-și revină în anii 1980 datorită eforturilor istoricilor, iar în anii 2000 a primit un mare imbold datorită dezvoltării subculturilor și antifascismului. Dar, în 2014, mișcarea nu era încă pregătită pentru provocări istorice serioase.
Înainte de începerea protestelor, anarhiștii erau activiști individuali sau împărțiți în grupuri mici. Puțini susțineau că mișcarea ar fi trebuit să fie organizată și revoluționară. Dintre organizațiile bine cunoscute care se pregăteau pentru astfel de evenimente, a existat Confederația Revoluționară a Anarho-Sindicaliștilor Mahno (RCAS din Mahno), însă la începutul revoltelor aceasta s-a dizolvat, deoarece participanții nu au putut elabora o strategie pentru noua situație.
Evenimentele din Maidan au fost ca o situație în care forțele speciale pătrund în casa ta și trebuie să acționezi decisiv, doar că arsenalul tău este format doar din versuri punk, veganism, cărți vechi de 100 de ani și, în cel mai bun caz, experiență de participare la antifascismul stradal și conflictele sociale locale. În consecință, a existat multă confuzie, deoarece oamenii încercau să înțeleagă ce se întâmplă.
La momentul respectiv, nu era posibil să se formuleze o viziune unitară asupra situației. Prezența extremei drepte în stradă i-a descurajat pe mulți anarhiști să susțină protestele, deoarece aceștia nu doreau să stea alături de naziști de aceeași parte a baricadelor. Acest lucru a adus multe controverse în mișcare; unii i-au acuzat pe cei care au decis până la urmă să se alăture protestelor considerate fasciste.
Anarhiștii care au participat la proteste au fost nemulțumiți de brutalitatea poliției, de Ianukovici și de poziția sa pro-rusă. Cu toate acestea, nu au putut avea un impact semnificativ asupra protestelor, ei fiind, în esență, o minoritate/un grup marginal/o categorie marginală.
În cele din urmă, anarhiștii au participat la revoluția de la Maidan individual și în grupuri mici, în principal în inițiative voluntare/non-militante. După un timp, au decis să coopereze și să facă propria „sută” (un grup de luptă de 60-100 de oameni). Însă, în timpul înregistrării detașamentului (o procedură obligatorie pe Maidan), anarhiștii depășiți numeric au fost dispersați de participanții înarmați de extremă dreaptă. Anarhiștii au rămas, dar nu au mai încercat să creeze grupuri organizate mari.
Printre cei uciși pe Maidan s-a numărat și anarhistul Serghei Kemski, care, în mod ironic, a fost considerat Erou post-mortem al Ucrainei. A fost împușcat de un lunetist în timpul fazei aprinse a confruntării cu forțele de securitate. În timpul protestelor, Serghei a înaintat protestatarilor un apel intitulat „Auzi, Maidan?”, în care a conturat posibile modalități de dezvoltare a revoluției, punând accent pe aspectele democrației directe și transformării sociale. Textul este disponibil în limba engleză aici.
Constituirea unei echipe anarhiste.
Începutul războiului: anexarea Crimeei
Conflictul armat cu Rusia a început în urmă cu opt ani, în noaptea de 26 spre 27 februarie 2014, când clădirea Parlamentului Crimeei și Consiliul de Miniștri au fost ocupate de oameni necunoscuți înarmați. Au folosit arme, uniforme și echipamente rusești, însă nu aveau simbolurile armatei ruse. Putin nu a recunoscut inițial participarea armatei ruse la această operațiune, deși ulterior a făcut-o personal în filmul documentar de propagandă „Crimeea: Calea către patrie”.
Aici trebuie să înțelegem că, în timpul lui Ianukovici, armata ucraineană era într-o stare foarte proastă. Știind că în Crimeea se aflao armată regulată rusă de 220.000 de soldați, guvernul provizoriu al Ucrainei nu a îndrăznit să o înfrunte.
După ocupare, mulți locuitori s-au confruntat cu represiuni care continuă până și astăzi. Tovarășii noștri sunt și ei printre cei reprimați. Putem trece în revistă pe scurt unele dintre cele mai importante cazuri. Anarhistul Alexander Kolcenko a fost arestat împreună cu activistul pro-democratic Oleg Sențov și transferat în Rusia pe 16 mai 2014; cinci ani mai târziu, au fost eliberați în urma unui schimb de prizonieri. Anarhistul Alexei Şestakovici a fost torturat, sufocat cu o pungă de plastic pe cap, bătut şi ameninţat cu represalii; totuși, a reușit să scape. Anarhistul Evgenîi Karakașev a fost arestat în 2018 pentru o postare pe Vkontakte (o rețea de socializare); este în continuare în arest.
Anarhistul Alexander Kolcenko după schimbul de prizonieri.
Dezinformare
Au avut loc mitinguri pro-ruse în orașele vorbitoare de limbă rusă din apropierea graniței cu Rusia. Participanții se temeau de NATO, de naționaliștii radicali și de represiunea care viza etnicii ruși. După prăbușirea URSS-ului, multe familii din Ucraina, Rusia și Belarus păstraseră legăturile de familie, însă evenimentele din Maidan au provocat o scindare puternică în relațiile personale. Cei care se aflau în afara Kievului și se uitau la televiziunea rusă erau convinși că Kievul fusese capturat de o juntă nazistă și că acolo au loc epurări ale populației vorbitoare de limbă rusă.
Rusia a lansat o campanie de propagandă folosind următorul mesaj: „pedepsitorii”, adică naziștii, vin de la Kiev la Donețk, vor să distrugă populația rusă (deși Kievul este un oraș ce folosește predominant și limba rusă). În declarațiile lor de dezinformare, propagandiștii au folosit fotografii ale extremei drepte și au răspândit tot felul de știri false. În timpul ostilităților, a apărut una dintre cele mai notorii minciuni: așa-numita crucificare a unui băiețel de trei ani, care ar fi fost atașat de un tanc și târât de-a lungul drumului. În Rusia această știre a fost transmisă pe canalele federale principale și a devenit virală pe internet.
În 2014, în opinia noastră, dezinformarea a jucat un rol esențial în generarea conflictului armat: unii locuitori din Donețk și Lugansk s-au speriat că vor fi uciși, așa că s-au înarmat și au chemat trupele lui Putin.
Conflict armat în estul Ucrainei
„Trăgaciul războiului a fost apăsat”, a declarat cu propriile sale cuvinte Igor Gîrkin, colonel al FSB (agenția de securitate de stat, succesori ai KGB) al Federației Ruse. Gîrkin, un susținător al imperialismului rus, a decis să radicalizeze protestele pro-ruse. A trecut granița cu un grup înarmat de ruși și, pe 12 aprilie 2014, a pus mâna pe clădirea Ministerului de Interne din Slaviansk pentru a intra în posesia armelor. Forțele de securitate pro-ruse au început să se alăture lui Gîrkin. Când au apărut primele informații despre grupurile înarmate ale lui Gîrkin, Ucraina a anunțat începerea unei operațiuni antiteroriste.
cdn.crimethinc.com/assets/articles/2022/02/15/7.jpg
O parte a societății ucrainene, hotărâtă să protejeze suveranitatea națională și realizând că armata avea o capacitate slabă, a organizat o mare mișcare de voluntari. Cei care erau oarecum competenți în operațiuni militare au devenit instructori sau au format batalioane de voluntari. Unii oameni s-au alăturat armatei obișnuite și batalioanelor voluntare ca susținători umanitari. Au strâns fonduri pentru arme, alimente, muniții, combustibil, transport, închirieri de mașini civile și altele asemenea. Adesea, participanții la batalioanele de voluntari erau înarmați și echipați mai bine decât soldații armatei statului. Aceste detașamente au demonstrat un nivel semnificativ de solidaritate și autoorganizare și au înlocuit, de fapt, funcțiile de apărare teritorială ale statului, permițând armatei (care era slab echipată la acea vreme) să reziste cu succes inamicului.
Teritoriile controlate de forțele pro-ruse au început să se micșoreze rapid. Apoi a intervenit armata de stat rusă.
Putem evidenția trei puncte cronologice cheie:
- Armata ucraineană și-a dat seama că din Rusia veneau arme, voluntari și specialiști militari. Prin urmare, pe 12 iulie 2014, aceasta au început o operațiune la granița dintre Ucraina și Rusia. Cu toate acestea, în timpul marșului militar, armata ucraineană a fost atacată de artileria rusă și operațiunea a eșuat. Forțele armate au suferit pierderi mari.
- Armata ucraineană a încercat să ocupe regiunea Donețk. În timp ce înaintau, au fost înconjurați de trupe de stat ruse lângă Ilovaisk. Au fost capturați și oameni pe care îi cunoaștem, care făceau parte dintr-unul dintre batalioanele de voluntari. Au fost martori direcți la atacurile armatei ruse. După trei luni, au reușit să se întoarcă în urma unui schimb de prizonieri de război.
- Armata ucraineană controla orașul Debaltseve, unde se afla un mare nod feroviar. Acest lucru a perturbat circulația drumul care leagă direct Donețk și Lugansk. În ajunul negocierilor dintre Poroșenko (președintele Ucrainei la acea vreme) și Putin, care ar fi trebuit să înceapă o încetare a focului pe termen lung, pozițiile ucrainene au fost atacate de unități care aveau sprijinul trupelor ruse. Armata ucraineană a fost din nou înconjurată și a suferit pierderi grele.
Luptători voluntari care desfășurau acțiuni în Ilovaisk în 2014.
Deocamdată (vorbind în februarie 2022), părțile au convenit asupra unei încetări a focului și a unui ordin condiționat de „pace și liniște”, care este menținut, deși există încălcări consistente. Mulți oameni mor în fiecare lună.
Rusia neagă prezența în regiune a trupelor ruse și furnizarea de arme către teritoriile necontrolate de autoritățile ucrainene. Soldații ruși care au fost capturați susțin că fuseseră mobilizați pentru un exercițiu militar și, abia când au ajuns la destinație, și-au dat seama că se aflau, de fapt, în plin război în Ucraina. Înainte de a trece granița, au îndepărtat simbolurile armatei ruse, așa cum au făcut-o colegii lor în Crimeea. În Rusia, jurnaliştii au găsit cimitire ale soldaților căzuți, însă informațiile despre moartea lor sunt necunoscute: epitaful de pe pietrele funerare indică doar data morții lor – anul 2014.
Susținătorii republicilor nerecunoscute
Baza ideologică a oponenților Maidanului a fost și ea diversă. Principalele idei unificatoare au fost nemulțumirea față de violența împotriva poliției și opoziția față de revoltele din Kiev. Oamenii care au fost crescuți cu narațiuni culturale, filme și muzică rusești, se temeau de distrugerea limbii ruse. Susținătorii URSS și admiratorii victoriei acesteia în al Doilea Război Mondial credeau că Ucraina ar trebui să fie aliniată cu Rusia și erau nemulțumiți de ascensiunea naționaliștilor radicali. Adepții Imperiului Rus au perceput protestele Maidan ca pe o amenințare la adresa spațiului rusesc. Ideile acestor aliați ar putea fi ilustrate cu această fotografie care arată steaguri ale URSS, Imperiului Rus și panglica Sf. Gheorghe ca simbol al victoriei în cel de-al Doilea Război Mondial. I-am putea prezenta drept conservatori autoritari, susținători ai vechii ordini.
Partea pro-rusă era formată din polițiști, antreprenori, politicieni și militari care simpatizau cu Rusia, cetățeni obișnuiți speriați de știrile false, diverși indivizi de extremă dreaptă, inclusiv patrioți ruși și diferite tipuri de monarhiști, imperialiști pro-ruși, grupul operativ „Rusich”, grupul PMC [companie militară privată] „Wagner”, inclusiv celebrul neonazist Alexei Milchakov și recent răposatul Egor Prosvirnin, fondatorul proiectului șovinist naționalist de mass-media rusesc „Sputnik și Pogrom”, pe lângă mulți alții. Au fost și stângiști autoritari, care celebrează URSS-ul și victoria sa în al Doilea Război Mondial.
Ascensiunea extremei drepte în Ucraina
După cum am arătat, dreapta a reușit să câștige simpatie în timpul Maidanului prin organizarea de unități de luptă și fiind pregătită să înfrunte fizic Berkutul. Faptul că s-au înarmat le-a permis să-și mențină independența și să-i facă pe alții să ia seama la ei. În ciuda faptului că au folosit deschis simboluri fasciste, cum ar fi svastici, cârlige de lup, cruci celtice și sigle SS, a fost dificil să fie discreditați, deoarece nevoia de a lupta împotriva forțelor guvernului Ianukovici i-a determinat pe mulți ucraineni să aleagă cooperarea cu ei.
După Maidan, dreapta a suprimat activ mitingurile forțelor pro-ruse. La începutul operațiunilor militare, au început să formeze batalioane de voluntari. Unul dintre cele mai faimoase este batalionul „Azov”. La început, era format din 70 de luptători; acum este un regiment de 800 de oameni cu propriile vehicule blindate, artilerie, companie de tancuri și un proiect separat, în conformitate cu standardele NATO, școala de sergenți. Batalionul Azov este una dintre cele mai eficiente unități de luptă din armata ucraineană. Au existat și alte formațiuni militare fasciste, cum ar fi Unitatea de Voluntari ucraineni „Sectorul de dreapta” și Organizația Naționaliștilor Ucraineni, dar sunt mai puțin cunoscute.
În consecință, dreapta ucraineană și-a făcut o reputație proastă în presa rusă. Dar mulți din Ucraina au considerat că ceea ce era privit cu ostilitate în Rusia, era un simbol al luptei din Ucraina. De exemplu, numele naționalistului Stepan Bandera, care este considerat un colaborator nazist în Rusia, a fost folosit activ de protestatari ca o formă de batjocură. Unii se numeau iudeo-bandereni, ca să trolleze susținătorii teoriilor conspirației evreiești/masonice.
Cu timpul, trollingul a scăpat de sub control. Dreapta purta deschis simboluri naziste; susținători obișnuiți ai Maidanului au susținut că sunt ei înșiși bandereni care mănâncă bebeluși ruși și au făcut meme despre asta. Extrema dreaptă și-a făcut loc în mainstream: au fost invitați să participe la emisiuni de televiziune și alte platforme media corporative, unde au fost prezentați ca patrioți și naționaliști. Susținătorii liberali ai Maidanului le-au luat partea, crezând că naziștii sunt o farsă inventată de presa rusă. Din 2014 până în 2016, oricine era pregătit să lupte a fost primit cu brațele deschise, fie că era azist, anarhist, lider al unei grupări criminale organizate, sau politician care nu și-a îndeplinit niciuna din promisiuni.
Ascensiunea extremei drepte se datorează faptului că a fost mai bine organizată în situații critice și a putut sugera altor rebeli metode eficiente de luptă. Anarhiștii au oferit ceva similar în Belarus, unde au reușit să câștige și simpatia publicului, dar nu la o scară atât de semnificativă precum extrema dreaptă în Ucraina.
Până în 2017, după ce a început încetarea focului și a scăzut nevoia de luptători radicali, SBU (Serviciul de Securitate al Ucrainei) și guvernul de stat au cooptat mișcarea de dreapta, închizând sau neutralizând pe oricine avea o perspectivă „antisistem” sau independentă asupra modului de dezvoltare a mișcării, inclusiv Oleksandr Muziciko, Oleg Muzhciil, Iaroslav Babici și alții.
Astăzi încă este o mișcare mare, dar popularitatea lor este la un nivel comparabil scăzut, iar liderii lor sunt afiliați serviciului de securitate, poliției și politicienilor; nu reprezintă o forță politică cu adevărat independentă. Discuțiile despre problema extremei drepte devin din ce în ce mai frecvente în tabăra democratică, unde oamenii dezvoltă o înțelegere a simbolurilor și organizațiilor cu care au de-a face, mai degrabă decât să respingă în tăcere îngrijorările.
Activitatea anarhiștilor și antifasciștilor în timpul războiului
Odată cu izbucnirea operațiunilor militare, a apărut o divizare între cei care sunt pro ucraineni și cei care susțin așa-numitul DNR/LNR („Republica Populară Donețk” și „Republica Populară Lugansk”).
A existat un sentiment larg răspândit de „spuneți nu războiului” în scena punk în primele luni de război, dar nu a durat mult. Să analizăm taberele pro-ucrainene și pro-ruse.
Pro-ucraineni
Din cauza lipsei unei organizări de masă, primii voluntari anarhiști și antifasciști au mers la război individual, medici militari și voluntari. Au încercat să-și formeze propria unitate, dar din cauza lipsei de cunoștințe și resurse, această încercare a eșuat. Unii s-au alăturat chiar batalionului Azov și OUN (Organizația Naționaliștilor Ucraineni). Motivele erau banale: s-au alăturat celor mai accesibile trupe. În consecință, unii s-au convertit la politica de dreapta.
[Nota redacției: Deși nu cunoaștem detaliile acestor evenimente - și este dificil să le confirmăm în timp ce autorii se află în mijlocul unui război pe scară largă - este evident că orice presupus antifascist sau “anarhist” care s-a alăturat unei miliții organizate de fasciști nu a fost niciodată cu adevărat anarhist. Păstrăm acest paragraf așa cum a ajuns la noi, deoarece credem că este important să fim criticx și să centrăm vocile oamenilor în mijlocul evenimentelor. Puteți citi mai multe din gândurile noastre despre asta aici.]
Cei care nu au luat parte la bătălii au strâns fonduri pentru recuperarea persoanelor rănite în Est și pentru construirea unui buncăr într-o grădiniță situată lângă linia frontului. A existat și un squat numit „Autonomie” în Harkov, un centru social și cultural anarhist; în acel moment, s-au concentrat asupra ajutorării refugiaților. Au oferit locuințe și o piață permanentă cu adevărat liberă, consultându-se cu noii veniți, îndrumându-i pe aceștia către resurse și desfășurând activități educaționale. În plus, centrul devenise un loc pentru discuții teoretice. Din păcate, în 2018, proiectul a încetat să mai existe.
Toate aceste acțiuni au fost inițiative individuale ale anumitor persoane și grupuri. Ele nu s-au întâmplat în cadrul unei singure strategii unitare.
Unul dintre cele mai semnificative fenomene ale acelei perioade a fost o altă organizație naționalistă radicală, „Autonomnîi Opir” (rezistența autonomă). Au început să se încline către stânga în 2012; până în 2014, se îndreptaseră atât de mult către stânga, încât membrii individuali se autodefineau ei înșiși ca „anarhiști”. Ei și-au încadrat naționalismul ca pe o luptă pentru „libertate” și o contrabalansare a naționalismul rus, folosindu-se de mișcarea zapatistă și de kurzi ca modele. În comparație cu celelalte proiecte din societatea ucraineană, ei au fost priviți ca cei mai apropiați aliați, așa că unii anarhiști au cooperat cu ei, în timp ce alții au criticat această cooperare și organizația în sine. De asemenea, membrii AO au participat activ la batalioane de voluntari și au încercat să dezvolte ideea de „anti-imperialism” în rândul armatei. De asemenea, au apărat dreptul femeilor de a participa la război; membre feminine ale AO au participat la operațiunile de luptă. AO a asistat centrele de instruire în pregătirea luptătorilor și a medicilor, s-a oferit voluntar pentru armată și a organizat centrul social „Citadela” din Lvov, unde erau cazați refugiați.
Moscova, 2014: Anarhiști care mărșăluiesc împotriva agresiunii ruse.
Pro-ruși
Imperialismul rus modern se bazează pe percepția că Rusia este succesorul URSS – nu datorită sistemul său politic, ci pe baze teritoriale. Regimul Putin vede victoria sovietică în al Doilea Război Mondial nu ca pe o victorie ideologică asupra nazismului, ci drept o victorie asupra Europei, demonstrând puterea Rusiei. În Rusia și în țările pe care le controlează aceasta, populația are mai puțin acces la informații, așa că mașina de propagandă a lui Putin nu se deranjează să creeze un concept politic complex. Narațiunea este în esență următoarea: SUA și Europa se temeau de o URSS puternică, Rusia este succesorul URSS și întregul teritoriu al fostei URSS este rus; tancurile rusești au intrat în Berlin, ceea ce înseamnă că „O putem face din nou.” și vom arăta NATO-ului cine este cel mai puternic; motivul pentru care Europa „decade” este pentru că toți homosexualii și imigranții sunt scăpați de sub control acolo.
Fundamentul ideologic care menține o poziție pro-rusă în rândul stângii a fost moștenirea URSS și victoria sa în al Doilea Război Mondial. Întrucât Rusia susține că guvernul de la Kiev a fost capturat de naziști și juntă, oponenții Maidanului s-au descris drept luptători împotriva fascismului și a juntei de la Kiev. Acest branding a indus simpatie în rândul stângii autoritare – de exemplu, în Ucraina, inclusiv în organizația „Borotba”. În timpul celor mai semnificative evenimente din 2014, ei au luat mai întâi o poziție loialistă și apoi o poziție pro-rusă. La Odesa, pe 2 mai 2014, câțiva dintre activiștii lor au fost uciși în timpul revoltelor stradale. Câțiva membri au participat și la luptele din regiunile Donețk și Lugansk, iar unii dintre ei au murit acolo.
„Borotba” și-au descris motivația ca dorința de a lupta împotriva fascismului. Ei au îndemnat stânga europeană să fie solidară cu „Republica Populară Donețk” și „Republica Populară Lugansk”. După ce e-mailul lui Vladislav Surkov (strategul politic al lui Putin) a fost spart, a fost dezvăluit că membrii lui Borotba au primit finanțare și au fost supervizați de oamenii lui Surkov.
Comuniștii autoritari ai Rusiei au îmbrățișat republicile separatiste din motive similare.
Prezența susținătorilor de extremă dreaptă în Maidan i-a motivat și pe antifasciștii apolitici să susțină „DNR” și „LNR”. Din nou, unii dintre ei au participat la luptele din regiunile Donețk și Lugansk, iar unii dintre ei au murit acolo.
Printre antifasciștii ucraineni, au existat antifasciști „apolitici”, oameni afiliați subcultural care aveau o atitudine negativă față de fascism „pentru că bunicii noștri au luptat împotriva lui”. Înțelegerea lor asupra fascismului era abstractă: ei înșiși erau adesea incoerenți din punct de vedere politic, sexiști, homofobi, patrioți ai Rusiei și altele asemenea.
Ideea de a susține așa-zisele republici a câștigat un sprijin larg în rândul stângii europene. Cei mai notabili dintre susținătorii acestora au fost trupa rock italiană „Banda Bassotti” și partidul german Die Linke. Pe lângă strângerea de fonduri, Banda Bassotti a făcut un turneu în „Novorossia”. Fiind în Parlamentul European, Die Linke a susținut narațiunea pro-rusă în toate felurile posibile și a organizat videoconferințe cu militanți pro-ruși, mergând în Crimeea și în republicile nerecunoscute. Membrii mai tineri ai Die Linke, precum și cei Fundația Rosa Luxemburg (fundația de partid Die Linke), susțin că această poziție nu este împărtășită de toți membrii, dar este răspândită de cei mai proeminenți membri ai partidului, cum ar fi Sahra Wagenknecht și Sevim Dağdelen.
Banda Bassotti din Donețk în 2014.
Poziția pro-rusă nu a câștigat popularitate în rândul anarhiștilor. Dintre declarațiile individuale, cea mai vizibilă a fost poziția lui Jeff Monson, un luptător de arte marțiale mixte din SUA care are tatuaje cu simboluri anarhiste. Anterior se considera anarhist, dar în Rusia lucrează deschis pentru partidul la guvernare Rusia Unită și servește ca deputat în Duma.
Pentru a rezuma tabăra de „stânga” pro-rusă, vedem munca serviciilor speciale ruse și consecințele incapacității ideologice. După ocuparea Crimeei, angajații FSB-ului rus s-au apropiat de antifasciști și anarhiști locali în conversații, oferindu-le permisiunea să-și continue activitățile, dar sugerând că ar trebui să includă de acum înainte ideea că Crimeea ar trebui să facă parte din Rusia în agitația lor. În Ucraina, există mici grupuri de propagandă și activiste care se poziționează ca antifasciste în timp ce exprimă o poziție pro-rusă la bază; mulți îi suspectează că lucrează pentru Rusia. Influența lor este minimă în Ucraina, dar membrii lor sunt folosiți pe post de „goarne” de propagandiștii pro-ruși.
Există, de asemenea, oferte de „cooperare” din partea ambasadei Rusiei și a membrilor pro ruși ai parlamentului precum Ilia Kiva. Ei încearcă să mizeze pe atitudinea negativă față de naziști precum batalionul Azov și se oferă să plătească oamenii pentru a-și schimba poziția. Momentan, doar Rita Bondar a recunoscut deschis că a primit bani în acest fel. Obișnuia să scrie pentru platforme mass-media de stânga și anarhiste, dar, din cauza nevoii de bani, a scris sub pseudonim pentru platformele media afiliate propagandistului rus Dmitri Kiselev.
În Rusia însăși, asistăm la eliminarea mișcării anarhiste și la ascensiunea comuniștilor autoritari care îi înlătură pe anarhiști din subcultura antifascistă. Unul dintre cele mai grăitoare momente recente este organizarea unui turneu antifascist în 2021 în memoria „soldatului sovietic”.
Există o amenințare de război cu Rusia la scară largă? O poziție anarhistă
În urmă cu aproximativ zece ani, ideea unui război la scară largă în Europa ar fi părut o nebunie, din moment ce statele europene seculare din secolul 21 încearcă să-și edifice „umanismul” și să-și mascheze crimele. Când se angajează în operațiuni militare o fac undeva departe de Europa. Dar când vine vorba de Rusia, am asistat la ocuparea Crimeei și la referendumuri false ulterioare, la războiul din Donbas și la prăbușirea avionului MH17. Ucraina se confruntă în mod constant cu atacuri cibernetice și amenințări cu bombă, nu numai în clădirile statului, ci și în interiorul școlilor și grădinițelor.
În Belarus, în 2020, Lukașenko s-a declarat cu tupeu câștigătorul alegerilor, cu un rezultat de 80% din voturi. Revolta din Belarus a dus chiar la o grevă a propagandiştilor din Belarus. Dar după aterizarea avioanelor rusești FSB, situația s-a schimbat dramatic și guvernul bielorus a reușit să suprime violent protestele.
Un scenariu similar a avut loc în Kazahstan, dar acolo, armatele de stat din Rusia, Belarus, Armenia și Kîrgîzstan au fost aduse pentru a ajuta regimul să înăbușe revolta ca parte a cooperării CSTO (Organizația Tratatului de Securitate Colectivă).
Serviciile speciale rusești au atras refugiații din Siria în Belarus pentru a crea un conflict la granița cu Uniunea Europeană. A fost descoperit și un grup al FSB-ului rus care a fost implicat în asasinate politice folosind arme chimice — deja cunoscutul „noviciok”. Pe lângă Skripals și Navalnîi, aceștia au ucis și alte personalități politice din Rusia. Regimul lui Putin răspunde tuturor acuzațiilor spunând „Nu suntem noi, mințiți cu toții”. Între timp, Putin însuși a scris un articol în urmă cu jumătate de an în care afirma că rușii și ucrainenii sunt o singură națiune și ar trebui să fie împreună. Vladislav Surkov (un strateg politic care fundamentează politica de stat rusă, legată de guvernele marionetă din așa-numitele DNR și LNR) a publicat un articol în care declara că „imperiul trebuie să se extindă, altfel va pieri”. În Rusia, Belarus și Kazahstan, în ultimii doi ani, mișcarea de protest a fost suprimată cu brutalitate, iar mass-media independentă și de opoziție sunt distruse. Vă recomandăm să citiți mai multe despre activitățile Rusiei aici.
Luând toate astea în considerare, probabilitatea unui război la scară largă este mare – și ceva mai mare în acest an decât anul trecut. Chiar și cei mai pricepuți analiști au șanse mici să poată prezice exact când va începe. Poate că o revoluție în Rusia ar atenua tensiunea în regiune; totuși, așa cum am scris mai sus, mișcarea de protest de acolo a fost înăbușită.
Anarhiștii din Ucraina, Belarus și Rusia susțin în mare parte independența Ucrainei în mod direct sau implicit. Asta pentru că, cu toată isteria națională, corupția și un număr mare de naziști, în comparație cu Rusia și țările controlate de aceasta, Ucraina arată ca o insulă a libertății. Această țară manifestă astfel de „fenomene unice” în regiunea post-sovietică prin aspecte precum înlocuirea președintelui, un parlament care are o putere mai mult decât nominală și dreptul la adunare pașnică; în unele cazuri, în contextul unei atenții sporite din partea societății, instanțele de judecată funcționează uneori chiar conform protocolului. A spune că acest lucru este de preferat situației din Rusia nu e ceva nou. După cum scria Bakunin: „Suntem ferm convinși că cea mai imperfectă republică este de o mie de ori mai bună decât cea mai iluminată monarhie”.
Există multe probleme în interiorul Ucrainei, dar aceste probleme au o șansă mai mare să fie rezolvate fără intervenția Rusiei.
Merită să lupți cu trupele rusești în cazul unei invazii? Credem că răspunsul este da. Opțiunile pe care anarhiștii ucraineni le iau în considerare în prezent includ alăturarea la forțele armate ale Ucrainei, angajarea în apărarea teritorială, partizanatul și voluntariatul.
Ucraina este acum în fruntea luptei împotriva imperialismului rus. Rusia are planuri pe termen lung de a distruge democrația în Europa. Știm că până acum a fost acordată puțină atenție acestui pericol în Europa. Dar, dacă urmăriți declarațiile politicienilor de rang înalt, ale organizațiilor de extremă dreaptă și ale comuniștilor autoritari de-a lungul timpului, veți observa că există deja o mare rețea de spionaj în Europa. De exemplu, unor oficiali de rang înalt li se acordă un post într-o companie petrolieră rusă, după ce părăsesc mandatul (Gerhard Schröder, François Fillon).
Considerăm că sloganurile „Spune nu războiului” sau „Războiul imperiilor” sunt ineficiente și populiste. Mișcarea anarhistă nu are nicio influență asupra procesului, așa că astfel de declarații nu schimbă absolut nimic.
Poziția noastră se bazează pe faptul că nu vrem să fugim, nu vrem să fim ostatici și nu vrem să fim uciși fără luptă. Poți să te uiți la Afganistan ca să înțelegi ce înseamnă „Nu războiului”: când talibanii avansează, oamenii fug în masă, mor în haosul de pe aeroporturi, iar cei care rămân sunt epurați. Asta descrie ceea ce se întâmplă și în Crimeea și vă puteți imagina ce se va întâmpla după invadarea altor regiuni ale Ucrainei de către Rusia.
Afganistan, 2021: Oamenii încearcă să se urce într-un avion NATO pentru a scăpa de talibani.
În ceea ce privește atitudinea față de NATO, autorii acestui text sunt împărțiți între două puncte de vedere. Unii dintre noi avem o abordare pozitivă față de această situație. Este evident că Ucraina nu poate contracara Rusia singură. Chiar și ținând cont de marea mișcare de voluntari, sunt necesare tehnologii și arme moderne. În afară de NATO, Ucraina nu are alți aliați care să poată ajuta în acest sens.
Aici ne putem aminti povestea Kurdistanului sirian. Localnicii au fost forțați să coopereze cu NATO împotriva ISIS – singurele alternative erau să fugă sau să fie uciși. Știm bine că sprijinul din partea NATO poate dispărea foarte repede dacă Occidentul își dezvoltă noi interese sau reușește să negocieze niște compromisuri cu Putin. Chiar și acum, auto-guvernarea kurdă este nevoită să coopereze cu regimul Assad, înțelegând că nu prea au altă alternativă.
O posibilă invazie rusă obligă poporul ucrainean să caute aliați în lupta împotriva Moscovei. Nu pe rețelele sociale, ci în lumea reală. Anarhiștii nu au resurse suficiente în Ucraina sau în altă parte pentru a răspunde eficient la invazia regimului lui Putin. Prin urmare, trebuie să ne gândim la acceptarea sprijinului din partea NATO.
Celălalt punct de vedere, la care subscriu alte persoane din acest grup, este că atât NATO, cât și UE, prin consolidarea influenței lor în Ucraina, vor întări sistemul actual de „capitalism sălbatic” din țară și vor face potențialul unei revoluții sociale și mai puțin fezabil. În sistemul capitalismului global, a cărui navă amiral este SUA ca lider al NATO, Ucrainei i se atribuie locul unei frontiere umile: un furnizor de forță de muncă și resurse ieftine. Prin urmare, este important ca societatea ucraineană să realizeze nevoia de independență față de toți imperialiștii. În contextul capacității de apărare a țării, accentul nu ar trebui să fie pus pe importanța tehnologiei NATO și a sprijinului pentru armata de stat, ci pe potențialul societății pentru rezistența gherilă de bază.
Considerăm că acest război e în primul rând împotriva lui Putin și a regimurilor aflate sub controlul său. Pe lângă motivația legitimă de a nu trăi sub o dictatură, vedem potențial în societatea ucraineană, care este una dintre cele mai active, independente și rebele din regiune. Istoria lungă de rezistență a poporului din ultimii treizeci de ani este o dovadă solidă în acest sens. Acest lucru ne dă speranța că conceptele de democrație directă au aici un teren fertil.
Situația actuală a anarhiștilor în Ucraina și noi provocări
Poziția de „outsideri” din timpul Maidanului și războiul au avut un efect demoralizator asupra mișcării. Extinderea a fost îngreunată, deoarece propaganda rusă a monopolizat cuvântul „antifascism”. Datorită prezenței simbolurilor URSS în rândul militanților pro-ruși, atitudinea față de cuvântul „comunism” a fost extrem de negativă, astfel încât chiar și combinația „anarho-comunism” a fost percepută negativ. Declarațiile împotriva extremei drepte pro-ucrainene aruncă o umbră de îndoială asupra anarhiștilor în ochii oamenilor de rând. A existat o înțelegere tacită că extrema dreaptă nu-i va ataca pe anarhiști și antifasciști dacă aceștia nu-și vor afișa simbolurile la mitinguri și altele asemenea. Dreapta avea o mulțime de arme în mână. Această situație a creat un sentiment de frustrare; poliția nu funcționa bine, iar oricine putea fi ucis cu ușurință și fără consecințe. De exemplu, în 2015, activistul pro-rus Oles Buzina a fost ucis.
Toate acestea i-au încurajat pe anarhiști să abordeze problema mai serios.
Un underground radical a început să se dezvolte începând cu 2016; au început să apară știri despre acțiuni radicale. Au apărut resurse anarhiste radicale care explicau cum se cumpără arme și cum se fac ascunzători pentru muniții, spre deosebire de cele vechi, care se limitau doar la cocktail-uri Molotov.
În mediul anarhist, a devenit acceptabil să existe arme legale. Videoclipuri din taberele de antrenament anarhiste unde se foloseau arme de foc au început să iasă la suprafață. Ecourile acestor schimbări au ajuns în Rusia și Belarus. În Rusia, FSB a lichidat o rețea de grupuri anarhiste care avea arme legale și practica airsoft. Cei arestați au fost torturați cu curent electric pentru a fi obligați să mărturisească acte de terorism și condamnați la pedepse de la 6 la 18 ani. În Belarus, în timpul protestelor din 2020, un grup rebel de anarhiști sub numele „Black Flag” a fost reținut în timp ce încerca să treacă granița dintre Belarus și Ucraina. Aveau cu ei o armă de foc și o grenadă; conform mărturiei lui Igor Olinevici, el cumpărase arma în Kiev.
Grupul rebel anarhist „Black Flag”
S-a schimbat și abordarea economică învechită a anarhiștilor: dacă înainte majoritatea lucra la locuri de muncă prost plătite „mai aproape de cei oprimați”, acum mulți încearcă să-și găsească un loc de muncă cu un salariu bun, cel mai adesea în sectorul IT.
Grupările antifasciste de stradă și-au reluat activitățile, angajându-se în acțiuni de represalii în cazurile atacurilor naziste. Printre altele, au organizat turneul „No Surrender” pentru luptătorii antifa și au lansat un documentar intitulat „Hoods”, care povestește despre nașterea grupului antifa de la Kiev. (Sunt disponibile subtitrări în engleză).
Antifascismul din Ucraina este un front important, deoarece, pe lângă un număr mare de activiști locali de extremă dreaptă, aici s-au mutat și mulți alți naziști notorii din Rusia (inclusiv Serghei Korotkih și Alexei Levkin),din Europa (cum ar fi Denis „White Rex” Kapustin), și chiar din SUA (Robert Rando). Anarhiștii au documentat activitățile extremei drepte.
Există grupuri de activiști de diferite tipuri (anarhiști clasici, anarhiști queer, anarho-feministe, Food Not Bombs, inițiative ecologice și altele asemenea), precum și mici platforme de informare. Recent, grupul de telegram @uantifa a devenit o resursă antifascistă cu încărcătură politică și care-și transpune textele și în limba engleză.
Astăzi, tensiunile dintre grupuri se atenuează treptat, deoarece au avut loc multe acțiuni și participări comune la conflictele sociale. Printre cele mai importante se numără campania împotriva deportării anarhistului bielorus Aleksei Bolenkov (care a reușit să câștige un proces împotriva serviciilor speciale ucrainene și să rămână în Ucraina) și apărarea unui raion din Kiev (Podil) de raiduri ale poliției și de atacurile extremei drepte.
Avem în continuare foarte puțină influență asupra societății în general. Acest lucru se datorează în mare măsură faptului că însăși ideea nevoii de organizare și de crearea aunor structuri anarhiste a fost ignorată sau respinsă pentru o lungă perioadă de timp. (În memoriile sale, Nestor Mahno s-a plâns de asemenea de acest neajuns după înfrângerea anarhiștilor). Grupurile anarhiste au fost foarte repede destructurate de SBU [Serviciul de Securitate al Ucrainei] sau de extrema dreaptă.
Acum am ieșit din stagnare și ne dezvoltăm și, prin urmare, anticipăm noi represiuni și noi încercări ale SBU de a prelua controlul mișcării.
În această etapă, putem să spunem că rolul nostru este de a ilustra cele mai radicale abordări și puncte de vedere din tabăra democratică. Dacă liberalii preferă să se plângă poliției în cazul unui atac al poliției sau al extremei drepte, anarhiștii se oferă să coopereze cu alte grupuri care se confruntă cu o problemă similară și vin în apărarea instituțiilor sau a evenimentelor dacă există posibilitatea unui atac.
cdn.crimethinc.com/assets/articles/2022/02/15/17.jpg
Anarhiștii încearcă acum să creeze legături orizontale în societate, bazate pe interese comune, astfel încât comunitățile să își poată răspunde propriilor nevoi, inclusiv autoapărarea. Acest lucru diferă semnificativ de practica politică ucraineană obișnuită, în care se propune adesea unirea în jurul organizațiilor, reprezentanților sau poliției. Organizațiile și reprezentanții sunt adesea mituite, iar oamenii care s-au adunat în jurul lor rămân înșelați. Poliția poate, de exemplu, să apere evenimentele LGBT, dar să se enerveze dacă acești activiști se alătură unei revolte împotriva brutalității poliției. De fapt, acesta este motivul pentru care vedem potențial în ideile noastre, dar dacă izbucnește un război, principalul obiectiv va fi din nou capacitatea de a participa la conflictul armat.
For further reading, you could start with Anarchist Fighter’s response to this article.